Let’s tuck you in

Mai țineți minte cum vă înveleați copilașii cu păturica, să le fie cald? Faceți acest gest și pentru omul de lângă voi, aflat la maturitate ori la bătrânețe. Chiar și când treceți întâmplător prin cameră/sufragerie, de exemplu, și-l vedeți ghemuit precum odinioară pruncul în burta mamei, opriți-vă și puneți o învelitoare peste el. E poate cel mai cald gest de grijă și drag ce poate exista.

în care…(1) *

… aduni rămășițele gândurilor, le așezi în formă de stele și-ți imaginezi că desenează o inimă pe cerul tău.

*mi-a plăcut mult ideea aceasta de a descrie momente, fragmente în care... întâlnită deja pe câteva bloguri. Îndrăznesc să o împrumut și eu.

AI sau n(u)-AI, aceasta-i întrebarea

Da, am ispitit și eu acel chat/open AI-ul… i-am comandat robotului (care ne-a fascinat pe toți recent) o poveste pornind de la 2-3 cuvinte cheie, nu mai mult… Nu vreți să știți, mi-a oferit o dragoste într-un câmp de narcise galbene, miresme și logodnă. Textul e lung și înflorit. Pe el îl cheamă William. Să ne fie de bine, zic!

Dincolo de amuzamentul de rigoare (desi ușor previzibil, date fiind elementele de la care a pornit) am căzut pe gânduri. Nu din cauza narciselor, ci a artificialului…. până unde vom merge oare? Dar cu sufletul, cu trăirea, cu emoția… cum rămâne? Chiar totul va putea fi înlocuit? Cât de periculos e acest ‘joc’?

L-am întrebat apoi dacă nu i se pare că e cam… artificial. Mi-a răspuns politicos că da, chiar E artificial, dar el posedă chestiuni standard, create după un șablon ce NU reflectă fapte ori bucăți de realitate. Ceea ce trebuia demonstrat. I-am mulțumit frumos, de două ori. Mi-a dat și el răspunsul standard. Tot de două ori. Gata -gata să-i zic și noapte bună!

Știți care e, de fapt, pericolul? Să ajung să îmi doresc să mai ‘vorbim’ și mâine. Da, glumesc. Dar ceva îmi spune că amuzamentul nostru curios de ‘azi’ ne poate costa ‘mâine’ o emoție și un vis.

Plouă afară și e mișto

Printre picături, cât timp curge reclama la serialul turcesc, navigăm pe net.

Numai fraza de mai sus (poate) aduce comentarii, supoziții, judecăți de valoare și verdicte. „Uitatul la TV e pierdere de vreme, pune mâna pe o carte”. „Cum? Te uiți la seriale turcești? Te credeam… altfel”. „Te uiți/pierzi timpul pe net? În loc să mergi să te vezi cu prietenii, să ieși din casă, la plimbare, la mișcare?” Nțțț… Nțțț… Nțțț.

Sunt doar câteva exemple. Se găsesc și altele. Aproape că nici nu mai are rost să ne întrebăm de ce simțim nevoia să… judecăm, criticăm, apostrofăm, sfătuim, dictăm. Cumva, după astfel de întâmplări, intervine lehamitea. De ce am mai scrie? Fie și o frază banală prin care poate, doar poate, am dorit să expunem un gând pe înserat ori să închegăm o posibilă conversație normală. De ce pe toate trebuie să le facem să fie precum nucile-n pereți?

Sigur, cheia este raspunsul la: de ce-ar trebui să ne pese? De ce ne pasă?

Trimiterea la 14 cu 1, apropo de construcție și ruină, sau de înțelepciune versus sminteală e generoasă. Are și ceva miez. Din care, iată, fiecare poate învăța fix ceea ce dorește. Nu știm la ce se referă? Căutăm pe net și găsim. Și apoi ne învățăm cu anumite schimbări de paradigmă și de atitudini la care, până mai ieri, nici nu ne-am fi gândit a fi posibile.

Frumusețea e că ne putem surprinde de fiecare dată. Într-un sens sau altul, desigur. Chiar și (sau mai ales) pe noi înșine.

Scurt. Rapid

Dimineață. Deschid ochii. Fum alb afară. Primul gând: wow, sunt într-un hotel, la Roma (vis vechi, neîmplinit încă), s-a ales Papa. Repede jos din pat. La o mai atentă privire…. fumul ieșea pe coș, la grădinița de peste drum. Ce voi fi visat oare?

În fapt de seară

Se lasă seara peste oraș. Lumea se tânguie fiindcă zăpada-i absentă, iar totul e gri. Nu știu de ce există impresia că albul, dacă acoperă totul și toate, nu devine în maximum două zile tot gri, apoi negru. În fine, ar fi vremea ei, nu zic nu, dar… mai bine să se aștearnă la munte sau pe câmpii- omătul citadin devine rapid dezolant.

Ziua Culturii Naționale aproape a trecut. Ne pregătim acum pentru mâine – universala Blue Monday. Avertismentele curg – urmează ziua cea mai depresivă a anului, de o tristețe iremediabilă. Cum or fi calculând cercetătorii aceia nu știu- de ce fix a treia luni din ianuarie, de ce nu prima sau a doua, ori a 20-a din an? Și e musai pentru toată lumea la fel? Mă rog, respectăm regula, citim povețele și facem totul ca să trecem cu bine prin și peste ea.

Afară, portarul de la grădinița de peste drum a aprins lumina. De aici se vede precum un far, așa-i de puternică. O fi având omu’ cafea, ceai de rezervă? Nopțile nu-s prea reci, o pătură i-ar fi, totuși, trebuincioasă.

Vara se aud tot timpul glasuri de copii. E așa un freamăt și e așa o zbenguială de ți-e mai mare dragul să-i asculți. Acum se aud doar ciorile care, deja, sunt atât de multe încât au astupat concertul pescărușilor.

Cumva cred că au dreptate cercetătorii. A le demonstra contrariul poate fi crezul lunii. Ori măcar al săptămânii.

Poem ascuns

Hai, să ne trăiești, Eminescule! Da, da, tu pe noi să NE trăiești, căci noi pe tine… să TE trăim nu suntem în stare. N-am fost vreodată, nu ne amăgim. De două ori pe an ne apucăm cu sârg de gulerul poetic și scriem despre tine. Nu te zburli, mă includ clar în această categorie atât de puțin recunoscătoare. Zace cartea ta în bibliotecă de ani de zile, o șterg de praf din când în când. O mai deschideam pe vremuri, acum caut pe google dacă-mi vin în minte doar frânturi din versu-ți. E mai ușor, e mai comod, e mai rapid.

Mda, știu că știi… că te-am iubit mereu pe nerăsuflate, iar în liceu plângeam în hohote pentru Luceafăr. Îi detestam pe Cătălin și Cătălina – vicleni copii de casă cu atâtea slăbiciuni. Pe atunci „țineam” cu cel ce răsare și străluce. Azi… îi înțeleg prea bine pe cei doi. Ce să aștepți? Și cât? O veșnicie? Hm, de-ar fi toți anii precum clipele de azur…

Mă-ntreb ce poezie să ascult azi. Să fie una fără plopi, luceferi sau albastru. O, rămâi… e prea dulceagă. Nici tu n-ai crede tot ce spun. Mă mai gândesc. Iau cartea iară, ceva-ceva tot voi găsi.

Ți-am scris așa, cam în doi peri. E drept. Dar sunt destul de liniștită. Tu știi că-n fiecare seară, când mă-nchin, ochii-mi poposesc, firesc, pe ramuri lungi, subțiri, de tei. Acolo-mi țin ascuns poemul, iar tu mi-l știi, vrei ori nu vrei.